- Blocaj în negocierile pentru formarea noului guvern
- La 35 de ani de la Revoluție, dosarul crimelor din acele zile zace în justiție
- Klaus Iohannis, de Ziua Victoriei Revoluției – „România este într-un moment de cumpănă"
- Elenei Lasconi: „România trebuie să se desprindă de un sistem corupt și să aleagă drumul drept”
- Atac tragic la târgul de Crăciun din Magdeburg
„OEDIP” DE ENESCU ȘI PROBLEMELE EXPLOZIVE ALE OPEREI NAȚIONALE
Autor: Anca Florea
20 septembrie 2015
De-a lungul vremii, a devenit o obișnuință ca Festivalul „Enescu” să ofere, pe lângă concerte și recitaluri, și producții de operă sau de balet, susținute de oaspeți din țară sau din străinătate, dar mai ales de ansamblul Operei Naționale București, propunând spectacole (în principiu) de referință din repertoriul curent, ba chiar și premiere, adesea în compania unor invitați „cu nume”, nu întotdeauna la nivelul așteptărilor.
Sigur că printre acestea s-a regăsit, aproape de fiecare dată, Oedip de Enescu, fie în noi montări semnate, în timp, de Jean Rânzescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Petrică Ionescu, fie aduse de la Viena sau de la Toulouse, iar în 2011 în versiunea regizată de Anda Tăbăcaru-Hogea și scenografia Vioricăi Petrovici. Așa cum menționam anterior, în 2007 capodopera enesciană nu a figurat în program, gest care a stârnit un val de revoltă, mai ales că directorul artistic – de atunci și de acum -, Ioan Holender, a declarat într-o conferință de presă că… „nu ar fi nicio nenorocire” dacă nu s-ar cânta în acea ediție. Ei bine, nici de această dată nu este cuprins în „desfășurătorul” festivalului, evident (tot) pentru că așa a dorit „cineva”, dar probabil că totuși, în ultima clipă, s-a ajuns la un compromis, cele două reprezentații de la ONB cu Oedip fiind trecute la… „alte evenimente”, deci adiacent festivalului propriu-zis, având, în compensație, doi oaspeți din străinătate. Dacă în 1997 l-am ascultat, în premiera vieneză, pe baritonul Davide Damiani în rolul Creon, acum a fost propus să susțină solicitantul personaj principal, deși glasul său calitativ și cald, frumos condus, este liric, aproape tenoral, cu un registrul grav inexistent; iar dirijor a fost ales Leo Hussain, unanim apreciat pentru performanțele sale în edițiile trecute, dar și, cu câteva zile înainte de spectacolele ONB, în excelenta versiune de concert cu Wozzeck, în care a colaborat impecabil cu Filarmonica bucureșteană.
Pe lângă faptul că opera enesciană a fost cumva marginalizată, suprapunându-se oricum peste seri ale unor vestite orchestre care evoluau la sala Palatului, a avut parte și de probleme grave, pentru că decorurile și costumele ajunseseră într-o stare jalnică (montarea datând doar din 2011, dar păstrată, se pare, în condiții precare), necesitând o refacere la care s-a muncit enorm, pentru că, după cum bine se știe, scena cârpită și nesigură s-a „reparat” astfel încât trapele nu mai există, deci s-a apelat la soluții improvizate încercând să suplinească o asemenea aberație, pentru că „podul” (care oricum are interdicție de folosire din cauza riscului de prăbușire) s-a blocat și decorul din „tabloul Corintului” nu a mai fost coborât (ceea ce melomanii avizați au remarcat), dar și pentru că, înainte de deschiderea cortinei, s-a anunțat că orchestra va fi în grevă japoneză. „Protestul este generat de faptul că artiştii se simt desconsideraţi, deoarece spectacolele cu opera Oedipe de George Enescu sunt încadrate, în programul Festivalului Internațional «George Enescu» 2015, la categoria «alte evenimente»: „Suntem singurul teatru de operă din țară care pune în scenă capodopera enesciană, prin urmare considerăm că este o desconsiderare atât la adresa creației compozitorului, adică a operei Oedipe, cât și la adresa colectivelor artistice ale Operei Naționale București.” Și trebuie subliniat faptul că FAIR-MediaSind consideră că „angajaţii Operei Naţionale, instituţie de cultură de prestigiu mondial, trebuie trataţi cu respect şi remuneraţi conform importanţei muncii lor în societate. FAIR-MediaSind susține, de asemenea, și celelalte revendicări ale salariaților din Opera Națională București, legate de salarizare, pledând pentru urgentarea încheierii unui contract colectiv de muncă atât la nivel de instituţie, cât și la nivelul sectorului Cultură și Mass-Media.”
Iar peste toate, pare că au fost tensiuni mari în timpul pregătirii producției, singura explicație logică a faptului că numele dirijorului Leo Hussain (anunțat în caietul festivalului) nu a fost notat pe „fluturașul”-program, dar nicidecum dintr-o omisiune – se spune că el însuși ar fi cerut să nu fie menționat nici în distribuție, nici pe afiș. Din câte știu este o situație unică în istoria teatrului, bineînțeles comentată de cei aflați în sală, mai ales că din fosă nu i s-au văzut decât mâinile, când și când, pentru că a stat tot timpul pe scaun și nu a salutat publicul, iar la final nu a ieșit la aplauze.
Din fericire, spectacolul s-a derulat surprinzător de bine, orchestra a cântat deosebit de curat și expresiv, răspunzând cerințelor dirijorale, corul (pregătit de o viață de Stelian Olariu) a fost la înălțime (poate că uneori tenorii au forțat ca intensitate), ca și corul de copii (condus de Smaranda Morgovan), iar distribuția destul de echilibrată a colaborat riguros cu ansamblul, astfel încât, sub bagheta lui Hussain, din punct de vedere muzical a fost o certă reușită, fără decalaje, omogen și în stilul cerut de partitură. Dacă în primul și în ultimul act, Davide Damiani a cântat mai estompat, parcă murmurând pentru sine gânduri și frământări, cu o frazare elegantă și o pronunție atentă, reliefând prin accente și sublinieri inteligente sensurile textului, mai prezent în „scena Sfinxului”, în „tabloul ciumei” a constituit o adevărată surpriză, devenind extrem de implicat atât vocal, cât și ca mișcare scenică, având și dramatism și sensibilitate și nesperată anvergură, chiar dacă a păstrat, ca și în concepția dirijorului, tenta impresionistă și maniera mai apropiată de spiritul muzicii franceze. Cei care s-au gândit că Enescu îl imagina pe Șaliapin în rolul titular sau și l-au amintit de David Ohanesian în Oedip au fost, poate, dezamăgiți, dar toți au apreciat calitatea interpretării și modul în care Damiani a rezolvat, cu aplomb, știință și prestanță, o partitură istovitoare, o țesătură ingrată scrisă pentru bas-bariton, adaptându-și glasul astfel încât să obțină maximum de efect ca expresie, gradând totul într-o acumulare continuă către punctul culminant al „orbirii”, pentru a reveni, în ultimul tablou, la cântul elegiac, meditativ, „de linie”, care îl favorizează. Alături de el, majoritatea soliștilor și-au reluat personajele întrupate în trecutele stagiuni, Horia Sandu fiind convingător și sonor în Tiresias, Liviu Indricău conturând un Păstor cu glas metalic, Sidonia Nica mult mai pregnantă Iocasta în actul III, Andrada Roșu (de la Cluj) destul de nuanțată în intervenția Sfinxului (fără amplificare), ieșind sau coborând prin deschiderea improvizată în… podiumul central (în lipsa trapei), Marius Boloș prea discret Mare Preot, Gabriel Năstase parcă dintotdeauna Laios, Andreea Iftimescu neutră Meropa, Simona Neagu sinceră Antigona, Mihnea Lamatic din nou Străjer, Vicențiu Țăranu un Teseu cam șters, Dan Indricău aspru Creon, în timp ce baritonul Florin Simionca a debutat în… rolul de bas Phorbas, iar Zoica Șohterus a fost patetica Tebană. Chiar dacă niciodată nu am înțeles rostul cuplului de balerini care apar, auriți, într-o coregrafie creată de Răzvan Mazilu, fără a avea vreo legătură cu acțiunea din acele momente, Bianca Stoicheciu și Virgil Ciocoiu au dansat cu grație, iar colegele lor Raluca Ciocoiu, Florentina Răducu, Corina Tudoșanu, Bianca Ungureanu i-au însoțit pe Tiresias sau pe Oedip ca Ursitoare când (cam) amenințătoare, când diafane.
Am comentat în detaliu regia și scenografia cu prilejul montării din 2011, păstrând și acum rezervele privind proiecțiile prea multe și amalgamate, dar și alte aspecte discutabile, însă privită în general, reprezentația „adiacentă” festivalului a avut unitate și coerență, a fost cursivă și densă, nu foarte spectaculoasă dar logică și curată, beneficiind și de o interpretare adecvată, aplaudată cu convingere de către cei care au ocupat locurile de la parter și câteva prin loji, cu gândul că s-a cântat, totuși, Oedip, în condiții dificile, stresante pentru toată lumea, oferind o interpretare demnă laudă, sub bagheta unui dirijor care, în ciuda problemelor cu certitudine explozive, a reușit să construiască, împreună cu ansamblul ONB, o versiune muzicală ce merită păstrată în memorie.
ANCA FLOREA